Procedura de confecţionare a plasticului a fost descoperită de către Alexander Parkes, în 1862, la Londra. Derivat din celuloză, acest material putea fi încalzit şi turnat în mii de modele, care îşi păstrau forma după răcire, şi se comporta asemenea cauciucului, la un cost mult mai mic. După mai bine de un secol de la descoperire, lumea avea să-şi pună problema găsirii unei strategii globale de refolosire a plasticului, pentru a economisi resursele de materii prime şi a salva ecosistemul planetar.

Prin reciclare se înţelege reintroducerea materialelor (deşeurilor) înapoi în ciclul de productie, pentru a putea fi remodelate şi refolosite. Dar, în ciuda aparenţelor, ideea nu este apanajul epocii moderne. Refolosirea s-a practicat încă din epoca preindustrială, când în Europa se colectau resturile de la prelucrarea bronzului şi a altor metale preţioase, pentru a fi retopite. În zonele cu mare consum de lemne şi cărbuni, cenuşa şi praful rămase după ardere erau adunate şi folosite la fabricarea cărămizilor pentru construcţii. Mai târziu, conflictele armate, mai ales cele două războaie mondiale, au generat o acută lipsă de resurse, de la metal şi sticlă la material plastic şi hârtie, iar reciclarea a luat un avânt considerabil. Guvernele ţărilor implicate în război au lansat campanii extinse pentru ca oamenii să colecteze şi să doneze plastic şi alte materiale refolosibile, iar după terminarea conflictului, ţările care aveau un deficit serios de materii prime, precum Japonia, au continuat pe scară largă aplicarea de astfel de programe pentru a-şi conserva resursele.

O LUME ÎNTREAGĂ RECICLEAZĂ

Anii ’70 au dat un alt impuls serios eforturilor de reciclare a maselor plastice şi a celorlalte materiale, în ţările industrializate, efort datorat creşterii globale a costurilor energetice (reciclarea foloseşte doar câteva procente din energia necesară producţiei primare a acestor materiale). Statele Unite dau un prim exemplu şi adoptă, în 1977, „Clean Water Act“, iar ulterior, în 1973, oraşul Berkley din California lansează pe scară extinsă primele programe de colectare, ridicând lunar deşeurile din gospodării. Iniţial erau adunate doar cele de hârtie, însă, după un timp, proiectul s-a extins şi la deşeurile de material plastic şi metal. Un incident legat de reciclarea şi depozitarea deşeurilor, în care comunitatea a jucat rolul principal, şi care a grăbit cotitura decisivă ce va avea loc în acest domeniu, s-a petrecut în 1987, când barjei „Mobro“, ce transporta deşeuri de plastic şi hârtie din New York în Carolina de Nord, i s-a interzis descărcarea. Barja cu deşeuri a fost direcţionată către Belize unde, la fel, i s-a refuzat intrarea în port, barja ajungând în cele din urmă înapoi în New York, loc în care încărcătura a fost incinerată.

1989 – STRATEGIE PE TERMEN LUNG

Finalul anilor ‘80 este considerat punctul de început al reciclării deşeurilor de material plastic şi de alte origini, atât prin implicarea materială şi legislativă a statului, cât şi prin favorizarea intensă a companiilor private de colectare şi reciclare. Iniţierea eforturilor avut loc în 1989, când tot oraşul californian Berkeley a interzis folosirea polistirenului la fabricarea casoletelor în care reţeaua McDonald’s păstra hamburgerii calzi. Interdicţia a generat aproape instant un efort comun al marilor companii producătoare de materiale plastice, pentru a demonstra că plasticul poate fi recuperat şi reciclat. Astfel că, 10 ani mai târziu, apăruseră, la nivelul Statelor Unite, aproape 1.700 de companii specializate în reciclarea industrială a materialelor plastice. Nici Europa nu a ramas în urmă şi, la 14 septembrie 1989, Comisia Comunităţilor Europene prezintă Consiliului şi Parlamentului European „Strategia comunitară pentru gestiunea deşeurilor“, un raport crucial pe baza căruia Consiliul Europei adopta, câteva luni mai târziu, Rezoluţia nr. 90 privind politica ţărilor comunitare în materie de deşeuri. Este actul care a fixat cadrul legal şi obiectivele pe termen lung pentru reciclarea maselor plastice şi a celorlalte tipuri de deşeuri. Este momentul în care se stabilesc politici eficiente pentru reutilizarea deşeurilor de mase plastice, pentru prevenirea la sursă a producerii deşeurilor, dar şi pentru eliminarea sigură, fără risc ecologic, a celor pentru care nu există o altă solutie de valorificare.

1997-2000 PERSPECTIVE DURABILE

În următorii ani, îndeosebi în 1997, Consiliul Europei şi Agenţia Europeană pentru Mediu introduc, prin câteva Rezoluţii, sistemul comunitar de etichetare ecologică, în special pentru ambalajele din plastic, şi promovează al V-lea „Program Comunitar de acţiune în domeniul mediului“, pentru perioada 1998-2000, intitulat „Către o dezvoltare durabilă“. Acesta stabileşte responsabilitatea fiecărui stat membru de a asigura o infrastructură corespunzătoare normelor comunitare şi a unei reţele de instalaţii care să asigure reciclarea, tratarea şi reducerea mişcării deşeurilor plastice. În legătură cu principiile strategice, sunt reconfirmate, prin legislaţia iniţiată în acelaşi an de cotitură,1989, principiile comunitare de bază ale „Programului celor trei R“: recuperare, reciclare, revalorificare“.